Când se naşte feminitatea unei femei? m-am întrebat in propria mea călătorie de transformare de la fetiță rănită la femeia adult.
Este ea de la început prezentă în corpul fragil al unei copile sau îşi face loc odată cu transformările care o duc mai aproape de varianta ei adultă?
Există un punct de început în care îţi dai seama că de acolo începe procesul?
Există anumiţi indicatori pentru asta?
Totul începe de la relaţia cu mama.
Inceputul vieţii. Începutul sensului şi al existenţei.
Dorul profund de mamă nu se stinge niciodată, indiferent de felul în care a fost relaţia mamă-copil. Pentru că acolo este de fapt locul în care se naşte viaţa, cu toate darurile sale.
Cheful de viaţă, energia şi bucuria interioară pornesc de la mama. Şi tot ce am ştiut raţional despre mama, tot ce ne amintim, tot ce păstrăm ca parte din povestea noastră de viaţă devine un adevăr subiectiv, care odată cu trecerea anilor îşi schimbă forma în permanenţă. Trece de la furie – poate neexprimată – la durere reprimată, la neputinţă şi teamă ascunsă, la frică de respingere şi abandon. Imbracă apoi hainele vinovăţiei şi ruşinii: „nu se cade”, „un copil nu trebuie şi nu are dreptul să gândească nicio clipă negativ la adresa părinţilor lui”.
Dar el simte şi o face pe ascuns! Şi asta creează în el conflicte de moralitate, între ce simte şi ce gândeşte, între cum este şi cum ar trebui să fie.
Întoarcerea la mama este reîntoarcerea la viaţă.
Copilul îşi ia furia în traista deja ponosită, lacrimile şi le adună în pumni, iar durerea strânsă în anii de încerCcări o scoate pe toată şi o aşază în poala mamei. Poate acolo unde îi era de fapt locul în tot acest timp. Îşi pleacă capul pe braţele ei şi îşi caută locul pe care l-a avut odată la pieptul ei, la începuturi. Şi deşi au trecut ani de atunci, ceva nu s-a schimbat, totul pare atât de „acasă”. Mirosul, căldura, siguranţa au rămas acolo. Se mai simt iubirea şi blândeţea, pe care orice mamă le poartă cu sine chiar dacă nu i le-a arătat copilului ei.
Cu o sete care-i aminteşte de toate luptele pierdute, copilul vrea acum să ia tot ce nu a primit sau nu a îndrăznit să ceară până acum. Poate de teamă că nu va primi vreodată.
Când ai privit-o în ochi ultima dată pe mama ta?
Şi cât timp a trecut de când te-ai lăsat privită de mama ta?
Deşi căutăm să umplem golurile de tăcere prin cuvinte cât mai pline de semnificaţii, nimic nu se compară cu privirea oferită în tăcere. În care mama şi fiica se abandonează fără să urmărească ceva, fără să aştepte ceva, fără să primească ceva. Privirea în care ambele doar se întâlnesc şi se contopesc şi în care amândouă îşi dau voie să fie.
Când privirea există, există şi fiica, şi mama.
Există femininul şi există viaţă.
Care, deşi pare că s-a oprit în loc în acel moment de eternitate, continuă să curgă mai departe. Şi ca să poată curge, el vine de undeva, din spate. De mai departe. Dinaintea mamei care te ţine pe tine în braţe.
- Tu ştii ce este în spatele mamei tale?
- Te-ai întrebat vreodată cine este cu adevărat femeia care îţi este şi mamă?
- Când dai laoparte imaginar rolul de mamă şi o priveşti ca pe un întreg, ce vezi acolo?
- Cine este femeia care ţi-a dat viaţă?
Din rolul de copil (egoist) ne privim mama doar ca pe o mamă. Şi îi îngrădim astfel întreaga experienţă de viaţă în limitele unui rol care este important doar pentru viaţa noastră. Însă şi mama ta, şi mama mea, înainte să ne fie nouă mame, au fost şi continuă să fie şi ele fiicele mamelor lor. Cu aceleaşi nevoi, aceleaşi trăiri, aceleaşi emoţii de femeie.
Feminitatea începe de acasă.
De la relaţia cu mama, de la relaţia pe care o vedem la părinţii noştri (mă rog, de la ce credem că înţelegeam noi din relaţia lor de cuplu prin ochii de copil).
Mama devine astfel sursa feminităţii şi a felului în care exprimăm iubirea în relaţia de cuplu. Aşa că ajungem să exprimăm în relaţia de cuplu ceea ce admirăm la mama.
Când relaţia cu mama este bună, femeia se simte bine cu feminitatea ei. Când relaţia cu mama însă este întreruptă (nu este bună), femeia îşi respinge feminitatea şi nu se simte bine cu ea. Senzaţia devine una de permanentă insuficienţă, aşa că femeia simte nevoia să facă încontinuu ceva.
Care mai târziu se îmbracă în hainele lui „a demonstra”.
Femeia conectată la mama îşi exprimă cu uşurinţă feminitatea autentică pur şi simplu prin felul ei de a fi, prin starea ei interioară. Spre deosebire de femeia care este deconectată de la mama şi care simte inconştient nevoia să îşi demon- streze feminitatea, nu doar prin starea interioară, ci prin acţiuni. Care crede că acestea îi cresc valoarea în ochii celorlalţi.
De aici până la captivitatea în cercul vicios din care o femeie care simte nevoia să îşi demonstreze feminitatea e doar un pas.
Odată ajunsă în acest cerc al toxicului „a demonstra”, femeia începe de fapt o luptă împotriva firii ei autentice. Este o luptă care nu va avea capăt. Pentru că aceea nu mai este o luptă a femininului, ci devine un război al masculinului şi al puterii. Care va speria şi va îndepărta bărbaţii.
Şi uite aşa femeia, deşi are succes profesional şi munceşte mult să devină feminină, cu cât pare că se străduieşte mai mult, cu atât se îndepărtează mai mult de rezultate.
Experienţa cu partenerul de cuplu oglindeşte felul în care te simţeai atunci când erai copilă cu părinţii tăi.
Şi iată cum ce a rămas neterminat în relaţia cu mama ta se poate exprima în relaţia de cuplu. La fel cum nemulţumirile nerezolvate asupra părinţilor se pot proiecta în relaţia de cuplu ca să îţi reconstitui mediul cu care eşti obişnuită şi în care te-ai dezvoltat în primii ani de viaţă.
Ce nu primim de la părinţii noştri cerem de la partenerul de cuplu şi uneori chiar de la copiii noştri!
Dar nu crezi ca a venit vremea sa spui „Stop” și sa te reconstruiești pe tine cea autentică?
Minunat! Atunci, uite ce îți propun ca exercițiu.
Citeşte întrebările următoare şi lasă răspunsurile să vină către tine instinctiv. Nu face o poveste a minţii, lasă inima să răspundă! Crede-mă pe cuvânt că se pricepe mai bine.
- Ce ai învăţat despre feminitate de la mama?
- Ce ai învăţat despre relaţia de cuplu de la mama?
- Ce ai învăţat despre a fi / a deveni mamă / a creşte copii de la mama?
- Ce ai învăţat despre căsătorie de la mama?
- Ce admiri / admirai la mama?
- Care este / era superputerea ei?
Ce ştie o fetiţă despre feminitate?
Doar ce a învăţat acasă de la mama sa.
Direct sau indirect, primele lecţii despre „a fi femeie” sunt modelate în casă.
Dar te întreb si pe tine:
Oare îi pot fi suficiente doar acele informaţii ca să poată trăi fericită într-o relaţie de cuplu?
Dacă reperul feminităţii şi al relaţiei de cuplu este mama, oare ai tu permisiunea să fii mai fericită decât mama ta?
Îţi dai tu voie să fii mai împlinită decât mama ta?
Sau o parte din tine a rămas agăţată de mama şi se simte vinovată să fie cu adevărat fericită?
Faptul că trece un număr de ani şi fetiţa se îmbracă în hainele femeii la exterior nu înseamnă că, odată cu vârsta ei biologică, creşte şi cea emoţională. De multe ori, femeia se transformă doar la exterior, prin felul în care îşi poartă anii, dar în interiorul ei continuă să trăiască „fetiţa ei rănită blocată în spaţiu şi timp”.
Daca vrei sa afli mai multe despre feminitate, relații de cuplu si despre cum sa te transformi din fetita rănită in femeia adult, poți citi ultima carte pe care am lansat-o in Iunie la Editura Bookzone, „Femeia care nu mai așteaptă” si pe care o poți achiziționa chiar de AICI.
Iar daca îți dorești sa treci si la partea practica si ai nevoie sa te însoțesc personal in călătoria către tine, te invit sa arunci o privire peste programul Academia de Feminitate Autentică. Ediția 5 începe in luna Octombrie, este o experiența transformatoare live de 5 luni într-un cadru închis, intim si de siguranță.
Poți citi mai multe despre programul AFA AICI.
Si daca vrei sa împărtășești cu mine din trăirile tale, îmi poti lasă un comentariu sub acest articol sau îmi poți scrie pe adresa de email contact@monicamihaiautor.ro si îți răspund personal in cel mai scurt timp.
Întoarce-te la tine!
Monica Mihai.