Am învăţat să mă iubesc în ziua în care am acceptat că sunt şi bine, şi rău; şi lumină, şi umbră; şi energie feminină, şi energie masculină; şi zi, şi noapte; şi Lună, şi Soare. Era într-o zi de toamnă, luni dimineaţa. Ca de obicei, în acea perioadă, priveam în gol pe geamul camerei. Nu observam ceva în mod deosebit şi îmi doream la fel de mult să rămân neobservată. Devenisem o companie mai puţin plăcută pentru cei din jurul meu. Şi mult mai neplăcută şi pentru mine însămi. În toată nemişcarea din mine, ochii mi s-au dus către un copac micuţ căruia îi căzuseră toate frunzele. Lângă el, toţi ceilalţi copacii aveau frunzele la locul lor pe crengi. Unele erau galbene, altele aurii, altele roşii, verzi. Toamna îi colorase frumos pe toţi şi îi şi aşezase parcă în jurul acestui copăcel firav rămas fără frunze. Deodată, am simţit că şi eu, şi el avem atât de multe în comun. Eu eram ca el. Sau el era ca mine. Îmi amintesc că m-am întrebat atunci:
Tu crezi că el îşi face griji pentru că a rămas fără frunze?
Tu crezi că el se compară cu ceilalţi copaci care au toate frunzele şi se întreabă de ce lui i-au căzut toate?
Tu crezi că lui îi este frică că nu o să-i mai crească alte frunze noi?
Lacrimi multe s-au eliberat şi au început să curgă. Priveam copacul şi mă priveam, de fapt, pe mine. Şi mie îmi căzuseră toate frunzele pe care le cunoşteam şi rămăsesem goală. Spre deosebire de el, curajosul, mie însă îmi era frică tare că nu o să-mi mai crească alte frunze şi că o să rămân aşa. Goală şi pustiită. Copacul ăsta însă m-a învăţat prin propria lui lecţie cum să mă încred în natură şi în ciclicitatea vieţii. În fiecare zi, abia aşteptam să îl privesc şi să-i vorbesc. Aşa mi-a apărut un nou prieten-copac pe care l-am botezat Regele şi tot aşa a început şi călătoria mea din partea întunecată în care mă aflam pe atunci către partea luminoasă pe care aveam să o descopăr la final.
– Bună dimineaţa, Rege! îi spuneam atunci când deschideam fereastra.
El îşi mişca crengile şi înţelegeam că-mi spune aşa:
– Bună dimineaţa, Minune! Ce luminoasă eşti azi! Aşa să-ţi fie lumina şi în suflet. Priveşte la mine. Dacă ar fi să înveţi o singură lecţie de la mine, care e lecţia cea mai importantă pe care simţi că o port în fiecare creangă?
– Încrederea! Încrederea în tine, în rădăcina ta, în trunchiul tău, în crengile tale, în funzele noi şi vechi.
– Şi în toate păsările care mi se aşază alături. Şi până şi în oamenii care uneori îmi smulg părţi din mine. Eu am încredere în mine aşa cum am în viaţă. Eu mă încred în tot ce mă înconjoară.
– Şi în păsările care ţi se aşază alături, şi în oamenii care te ciuntesc?
– Păi, uite, Minune! Păsările îmi fac bine. Şi eu le fac lor la fel. Îmi cântă, îşi construiesc cuiburi în care se nasc generaţii şi generaţii. Viaţa din mine se amplifică odată cu viaţa lor. Iar oamenii… unii mă udă, alţii mă îngrijesc. Unii îmi zâmbesc atunci când trec pe lângă mine, alţii sunt încruntaţi. Am văzut chiar şi oameni care plâng, aşa cum te-am văzut şi pe tine de multe ori. Unii se apropie de mine ca să-mi atingă scoarţa, alţii îmi taie bucăţi care nu le sunt pe plac. Dar indiferent de tot ce vine către mine, benefic sau nu, eu rămân pe loc cu încrederea neclintită în mine şi în viaţă. Totul are un curs firesc. După ce îmi cad frunzele, rămân o perioadă dezgolit şi simt frigul, ploaia, zăpada. Îmi simt viaţa din mine. Chiar dacă doare, tot viaţa mea e. Îmi simt slăbiciunile, vulnerabilitatea şi astfel cunosc şi partea mea slabă, sensibilă, dezgolită. Apoi îmi apar muguri noi din care se nasc frunze verzi şi puternice. Însăşi viaţa în splendoarea ei. Dar frunzele apar numai după ce tot ce a fost vechi şi nu mai este folositor moare. Eu şi natura renaştem continuu. Aşa-i şi cu tine, minune! Doar după ce renunţi la ce nu mai este benefic pentru tine poţi face loc cu adevărat la nou şi potrivit.
Şi ce dreptate avea în tot ce îmi spunea acest copac! Şi, mai mult decât atât, cum se simţeau ele în sufletul meu! Câte „butoane” îmi atingea şi câte răni vechi vibrau! Îmi doream să fiu fericită şi să mă iubesc, dar prin acţiuni şi comportamente nu faceam nimic concret să susţin dorinţa mea. Atunci am aflat că:
Atragem ceea ce suntem, şi nu ceea ce ne dorim!
Mă iubeam? Nu!
Mă respectam? Nu!
Aveam grijă de mine? Nu!
Făceam ceva concret ca să îmi fie mai bine şi să mă vindec? Nu!
Mă cunoşteam? Nu!
Credeam că mă cunosc? Da!
Dădeam vina pe viaţă, pe mediu, pe părinţi, pe partener? DA!
Mă consideram responsabilă de viaţa mea şi mă comportam ca un adult în toate aspectele vieţii mele? Nu!
Eram descrierea perfectă a termenului de „victimă”. Asta pentru că nu era un adevăr despre mine uşor de înfruntat. Părea mult mai simplu să mă plâng şi să mă simt nefericită. Măcar asta ştiam să fac bine şi o schimbare ar fi presupus efort, paşi de acţiune. Iar pentru asta ai nevoie de o direcţie clară pe care eu atunci nu o aveam şi nu ştiam nici cum să o construiesc.
De câte ori nu ţi s-a întâmplat şi ţie să îţi doreşti ceva şi, totuşi, în afară de a spune ce îţi doreşti, poate chiar de a scrie intenţii sau obiective la lună plină sau în zile încărcate energetic, nu ai făcut/simţit mai mult de atât? Sunt multe dăţi în care, deşi noi ştim conştient ce ne dorim, la nivel mult mai profund (legat de cine suntem şi ce credem), avem convingeri şi gânduri contradictorii care ne sabotează dorinţele.
Ție ce beneficii îţi aduce faptul că nu te iubeşti şi că nu eşti iubită?
De cele mai multe ori, nu ne dăm seama conştient, însă noi menţinem prezentă o problemă (o situaţie) în viaţa noastră pentru că, dacă am rezolva-o, ar dispărea odată cu ea şi beneficiile pe care aceasta ni le aduce. La fel cum, dacă rana noastră de neiubire s-ar vindeca, am pierde anumite câştiguri pe care le avem din această durere.
Revino către temerile tale și intreabă-te sincer:
Ce s-ar întampla rău daca problema mea ar dispărea?
Ce beneficii imi aduce această problemă?
Cum altfel pot să obțin aceste beneficii?
Răspunsurile toate sunt în inima ta. Fă-ți doar timp să te iei și pe tine în seama!
Te îmbrățișez!
Prietena ta,
Monica.