Dragă femeie care am fost, îţi scriu eu cea de azi! Nu te revolta, nu spune încă nimic şi dă‑mi voie să încep eu. Ştiu că ne‑am purtat în braţe şi ne‑am ţinut de mână prin tot ce a însemnat viaţa. Şi mai ştiu că împreună am făcut tot ce am putut noi mai bine. Nu ne‑a ieşit de fiecare dată, ne‑am împiedicat de multe ori, însă de mult mai multe ori nu ne‑am dat bătute.
Dragă femeie care am fost, îţi scriu eu cea de azi! Mă uit spre tine cu ochii sufletului şi inima îmi bate tare. Nu‑mi plac despărţirile. Nu mi‑au plăcut niciodată, însă nu mai este loc pentru amândouă. Fie rămâi tu, fie încep să trăiesc eu. Ciudat, nu‑i aşa? Cum viaţa îşi arată partea duală şi este nevoie să facem alegeri. Nu plânge! Nu plânge încă! Sau, mai bine, nu mai plânge deloc! Cu asta ne‑am ocupat amândouă o bucată bună de timp. Teritoriul tău rămâne până la ziua de azi. Iar de la graniţa dintre azi şi mâine, începe teritoriul meu. Vom rămâne vecine şi ne vom privi mereu peste gardul vieţii. Eu nu vreau să mai vin la tine şi mi‑aş dori ca şi tu să rămâi acasă. La tine! Hai să ne păstrăm fiecare bucata ei de viaţă fără războaie şi fără resentimente. Au fost prea multe. Au fost destule. Şi ştim amândouă asta. Eu îmi amintesc că exişti, tu ştii că trăiesc! Şi fiecare să o facem în felul nostru aşa cum ne este astăzi mai potrivit şi mai benefic.
Dragă femeie care am fost, îţi scriu eu cea de azi! Dă‑mi drumul la mână şi nu mă mai ţine strâns de teamă că ai să rămâi singură. Nu te pune în genunchi şi nu mă implora să rămân. Nu mai este loc de amândouă în bucata asta de viaţă. Deschide‑mi uşa casei tale în care mă înghesuie azi prea multe amintiri. Aşa de multe, încât simt că nu mai am aer. L‑am respirat pe tot. Sau poate că m‑a respirat el pe mine. Nu te mai pune în uşă şi lasă‑mă să mă duc în casa mea. Goală, dar plină de speranţă.
Dragă femeie care am fost, îţi scriu eu cea de azi! Nu face compromisuri şi nu mai ţine strâns de viaţă să se oprească. Ai mâinile pline de răni şi sufletul obosit. Nu ţine de ceva ce nu mai există, ce nu mai vrea să existe şi poate chiar de ceva ce nu a existat vreodată decât în mintea ta. Deschide‑ţi palmele şi, odată cu ele, deschide‑ţi şi inima. Ce trebuie să fie va fi. Nu cu forţă, nu cu luptă, nu cu ură. Am obosit şi uite cât este ceasul. Mai ştii de când stau jos, căzută la podea, şi tot aştept să mă ridic? Tu nu mi‑ai întins mâna pentru că m‑ai vrut acolo, mică, să te simţi tu mare. Şi zi‑mi drept! Nici n‑ai crezut că o să vină vremea în care să vreau să mă ridic şi să plec pentru totdeauna! Şi tu m‑ai crezut slabă aşa cum au făcut‑o mulţi oameni din jurul meu în tot ce am însemnat până acum. Ce să mai aştept eu de la ei când tu, cea care am fost, nu m‑ai preţuit?
Dragă femeie care am fost, îţi scriu eu cea de azi! Am lacrimi în ochi, ştii? Nu ştii, pentru că nu vrei să îmi înfrunţi privirea. Ţii capul plecat şi te simţi dezamăgită pentru că eu am îndrăznit să mă aleg pe mine. Nu mai vreau să sufăr şi nici să fiu vreodată tristă. Am fost mult prea mulţi ani. Mi‑e dor de mine cea care zâmbeşte şi are linişte în suflet. Îţi las ţie toate trăirile mele de până acum. Îţi fac cadou drama, egoismul, neîncrederea, laşitatea, ura, furia, neputinţa, suferinţa. Îţi las chiar şi lacrimile toate şi am încredere că le‑am lăsat într‑un loc sigur pe mâini bune.
Dragă femeie care am fost, îţi scriu eu cea de azi! Zi‑mi drept! Tu nu te‑ai săturat? Pentru tine nu este capătul? Ţie chiar îţi este bine aşa? Suntem amândouă cu capul răvăşit şi fără direcţie. Ne‑am încurcat drumurile reciproc şi le‑am descurcat greşit. Nu a ieşit cum trebuia. Dar cel mai probabil că a ieşit cum îţi doreai tu. Eu nu mai vreau aşa şi mă despart de tine. Şi, te rog, renunţă şi tu la mine! Nu îmi mai pune piedici şi nu mă mai întoarce din drum cu amintiri în care ştii că m‑am trăit pe mine toată. Mă ştii cât sunt de naivă şi că ţi‑am picat de multe ori în plasă, sperând că oamenii care nu mai sunt osă se întoarcă sau clipe care au durut o să se preschimbe în lecţii. Nu m‑ai ajutat prea tare cu felul tău conservator de a fi. Nu mi se mai potriveşte stilul. Şi nu pentru că‑s vreo modernă azi, însă libertatea de a începe o viaţă nouă mă face să mă ridic şi să încep să trăiesc din nou.
Dragă femeie care am fost, îţi scriu eu cea de azi! Sunt aproape moartă pe dinăuntru şi în bucata ta de viaţă e întuneric şi mi‑e frig. Ştiu că aşa a fost mereu, însă îmi ţineai tu de cald. Aparent, pentru că în suflet să ştii că mi‑a fost mereu frig. Nu mai vreau să mă mai minţi!Şi nici să mă mai mint nici eu pe mine! Ai făcut‑o atâta vreme şi eu, cu bună‑ştiinţă, am acceptat. M‑am mulţumit cu puţin, m‑am complăcut în situaţii mici de viaţă, mi‑a fost frică să înfrunt adevărul. Şi despre lume, şi despre mine. M‑am temut că o să rămân singură dacă aleg să fiu selectivă şi ai profitat de asta şi mi‑ai alimentat temerile una câte una. Nu te cert şi nici nu îţi cer acum explicaţii. Pentru că ele fac oricum parte din trecut şi se potrivesc în scenariul ăla de viaţă. Nicio vorbă spusă altfel acum şi nicio promisiune pe care vrei să mi‑o mai faci nu m‑ar mai putea întoarce din drum. Şi nu mă înţelege greşit! Nu zic că ai fost doar posesivă şi egoistă şi m‑ai ţinut cu forţa în micimea mea. De fapt, asta a fost cel mai dureros. Nici măcar să nu mă ţii tu! Să mă ţin eu singură. Ba, mai mult decât atât, cred că şi dacă m‑ai fi gonit, eu tot nu aş fi plecat. Semnasem în sufletul meu un pact al obişnuinţei şi îmi era comod şi mie. Pe tine te ştiam cel mai bine şi, deşi nu eram mulţumită, mă complăceam. Apropo, să ştii că resemnarea mi‑a fost cea mai urâtă stare. Ba chiar am făcut un top într‑o zi în care mi‑era totuna, pe care nu ţi l‑am zis, dar pe care, cel mai probabil, l‑ai simţit. Mă simţeai prea bine în toate. Eram ca una. Să‑ţi zic topul meu? Bine, fie! Resemnarea, neputinţa şi ruşinea mi‑au fost prietene în top 3. Ce părere ai? Ce părere am? Lasă, nu mai contează! Le zic oricum adio şi ţi le las în grijă.
PS: Daca te regasesti in articolele mele te invit sa faci cunostinta si cu cele 3 minuni care imi poarta semnatura:
https://bookzone.ro/produs/pachet-monica-mihai-3-carti
Prietena ta,
Monica.