Inchide usa dupa ziua de ieri (exercitiu practic)

Fiecare dintre noi are un trecut. Şi trecutul, ca şi oamenii, este foarte diferit. Uneori, el e dureros şi încărcat cu suferinţă şi tristeţe, alteori e ruşinos şi ai da orice ca nimeni să nu afle vreodată ce ai trăit. Nici măcar tu cea care eşti azi nu mai vrei să‑ţi aminteşti de cea care ai fost. Pentru că azi nu mai eşti aceeaşi. Dar mai sunt şi oameni cu trecut frumos, şi aceia sunt mândri. Vorbesc despre trecutul lor ca fiind cea mai mare realizare. Prezentul păleşte în faţa trecutului şi viitorul nici nu mai este adus în discuţie. Măreţia trecutului pune stăpânire peste tot şi toate.

Însă, vezi tu, trecutul, orice culoarea ar avea şi oricare ar fi amintirile care îl definesc, rămâne tot trecut. Şi nici măcar nu‑ţi mai aparţine. Cu toate astea, deşi trecutul a rămas în spate şi s‑a oprit la clipa cea din urmă, atârnă greu în multe suflete şi ţine loc de prezent şi chiar de viitor.

Am fost acolo şi mi‑am lăsat sufletul vandalizat de oameni care s‑au simţit acasă în tot ce înseamnă măreţia din mine. Şi‑au permis să mă rănească, să rupă şi chiar să fure. Sentimente, emoţii, momente, zâmbete, linişte, fericire şi multe lacrimi. Pentru că uşa către mine era deschisă în naivitatea cu care mă construisem să privesc lumea şi oamenii din jur. Nu ştiam pe atunci că bunătatea atrage bunătate, însă toate câte vin către mine e benefic să treacă printr‑un filtru fin, acela al valorilor şi al propriei mele conştiinţe.

Nu mă învăţase nimeni să deosebesc graniţa dintre bunătate şi naivitate, dintre toleranţă, acceptare şi resemnare. A fost nevoie de lecţii plătite cu preţul liniştii, cu multe bătăi de inimă, cu sute de nopţi plânse şi nedormite, cu mii de ţipete de neputinţă în propriul meu suflet. Toate însă s‑au reunit într‑un tablou pictat în ceaţă şi mi‑au format trecutul despre care îmi amintesc astăzi ca despre un film regizat stângace. Dar cu final fericit. Cu multe personaje alese nu pe criterii de talent, ci doar în funcţie de bugetul redus de care dispuneam atunci, cu mine personajul principal, o femeie lipsită de orice fel de experienţă şi aruncată pe scenă în lumina reflectoarelor, cu prea multă acţiune şi prea puţine pauze de tras aer în piept. Un film alb‑negru care, din când în când, se opreşte brusc şi sare la următoarea secvenţă peste momente pe care mi le‑am şters din minte, din suflet şi din viaţă. Coloana sonoră este o îmbinare deloc reuşită între plâns, râs şi tăcere. Nimic memorabil, însă suficient de relevant, încât să merite îmbrăcat într‑o poveste de dat mai departe.

Şi vine o zi în care ajungi să îţi priveşti viaţa pe ecranul minţii care acum e detaşată şi limpede. Din poziţia observatorului, îţi imaginezi viaţa ta asemenea unui tren cu multe vagoane în care se află compartimentat pe bucăţi tot trecutul tău. Şi el merge din stânga către dreapta aducând cu el tot ce îţi aminteşti despre tine din momentul în care te‑ai născut. Priveşti atent către fiecare vagon şi, asemenea unui controlor, decizi ce laşi să meargă mai departe şi ce dai jos în staţia prezentului în care te afli chiar acum. Te urci în fiecare vagon şi faci o mică verificare. Cu mintea, cu sufletul, dar şi cu inima. Şi după ce ai închis uşa vagonului lăsat în spate, mergi înainte curioasă către următoarele vagoane. Ceea ce s‑a întâmplat nu mai poţi schimba. Nu pentru că nu vrei, ci pentru că, fizic, nu este posibil. Pentru că trecutul a rămas în trecut şi pentru că el, deşi este al tău, nu‑ţi mai aparţine. Însă ce poţi face din trecutul tău este să îi dai semnificaţia care azi te ajută să fii bine cu tine. Ce ai trăit nu poţi schimba, pentru că e trăit deja, însă poţi schimba ce a însemnat fiecare experienţă pentru tine şi, mai mult decât atât, ce înseamnă ea în prezent.

Îţi propun acum să te opreşti din lecturat, să închizi ochii şi să faci exerciţiul de mai sus. Imaginează‑ţi un tren pe care îl vom numi în continuare trenul vieţii tale, venind de la stânga spre dreapta pe linia ferată a vieţii tale. Priveşte în partea stângă, cât de departe poţi vedea, către ultimul vagon pe care îl vezi şi care reprezintă momentul naşterii tale şi, din acel punct/vagon până la vagonul care se află fix în faţa ta, ia în ordine cronologică fiecare vagon şi fă curat în el. Păstrează doar ce te ajută şi îţi este benefic. Ce nu mai este potrivit alege să laşi pe peron. Fă asta cu fiecare vagon până când în trenul vieţii tale a rămas doar ce îţi doreşti tu (partea din trecut pe care vrei să o iei mai departe), iar pe peron ai lăsat partea din trecut de care te‑ai eliberat şi care nu‑ţi mai aparţine.

Atunci când adaugi în vagoanele trenului tău mai mult decât poţi duce, atunci când le umpli la capacitate maximă de tot ce ai trăit, trenul tău nu mai are loc să adauge experienţe noi din prezent. De viitor nici nu se mai pune vorba. Nu ai loc fizic unde să mai încarci dacă vagoanele sunt suprasaturate. Aşa se întâmplă atunci când nu dai drumul la experienţe din trecut pe care te încăpăţânezi să le duci cu tine mai departe, deşi te dor. Pe umerii tăi ajungi să cari atât de mult trecut,încât spatele nu îţi mai este drept şi fruntea îţi este mai mult încreţită. Trecutul, care e greu şi miroase, devine o povară pe care nu este obligatoriu să o cari mai departeîn tot ce înseamnă viaţa ta.

Opreşte‑te şi lasă toate greutăţile jos.

Nu le mai duce cu tine.

Eliberează‑te de pietre mult prea grele cu colţuri ascuţite şi care îţi fac azi răni adânci.

Şi pe corp, dar şi pe suflet.

PS: Daca te regasesti in articolele mele te invit sa faci cunostinta si cu cele 3 minuni care imi poarta semnatura:

https://bookzone.ro/produs/pachet-monica-mihai-3-carti

Prietena ta,

Monica.