Se spune că trăia demult, în ţinuturile îndepărtate, o femeie pe nume Amara. Mama ei o botezase aşa ca Iubirea (din lat. Amare) să îi călăuzească paşii oriunde ar duce-o viaţa. Însă, deşi purta acest nume predestinat, Amara era tare nefericită şi nu îşi găsea liniştea şi pacea interioară. Oricâte minunăţii se întâmplau în viaţa ei şi oricâte daruri primea, femeia era tot nemulţumită şi neliniştită. Şi se închidea tot mai mult în interiorul său. Nu mai vorbea, nu mai răspundea şi părea că nimic nu îi mai atrăgea atenţia. Femeia care altădată umplea întregul palat cu cântecele ei pline cu bucurie, astăzi, părea să fie doar o amintire.
Cu cât anii treceau, cu atât suferinţa ei devenea tot mai mare. Într-o zi, obosită de toţi vracii şi magii care încercau să o salveze, Amara s-a încuiat
în cea mai întunecată şi ferită cameră a palatului în care locuia şi a rămas acolo vreme de zece ani. În fiecare zi, soţul ei, Pugna, întristat şi cu lacrimi în
ochi, îi recita la uşa camerei aceleaşi versuri:
O, tu, regină a inimii mele,
Înduplecă-te de a mea suferinţă
Curmă durerile ce-mi sfâşie inima
Şi deschide uşa ca să te pot săruta!
Corpul mi se usucă în lipsa mângâierilor tale,
Deschide uşa şi redă-mi puterea să te pot salva.
O, tu, regină a inimii mele,
Sunt eu, regele tău!
Dar Amara nu răspundea. Era o linişte atât de apăsătoare, încât doar respiraţia femeii o dădea de gol că se ascunde de lume. De partea cealaltă a uşii, Amara stătea împietrită şi privea în zare. Nici cerul cel mai senin şi nici soarele cel mai strălucitor nu reuşeau să îi aducă femeii un zâmbet pe chip. Împietrită şi cu privirea pierdută departe, Amara părea să fie doar un trup mort fără trăiri şi fără sentimente. În ziua în care s-au împlinit zece ani de când femeia stătea închisă, la geamul camerei sale, a apărut o porumbiţă care nu s-a lăsat speriată de gesturile femeii. Ba chiar deranjată de pasărea albă, Amara a încercat să o strângă de gât şi să o omoare. Porumbiţa însă a continuat să respire privind-o pe Amara în ochi, deşi mâna femeii îi strângea puternic gâtul firav.
Şi atunci, din ochii femeii, au început să curgă lacrimi fără încetare. Părea că toate lacrimile care se adunaseră în toţi aceşti ani îşi dădeau voie să se
elibereze din temniţa sufletului.
– Ce-mi faci tu mie, pasăre?
– Am venit să te salvez!
– Să mă salvezi? De cine?
– De tine însăţi!
– Cum poţi tu să-mi arăţi cum să mă salvez
de mine însămi?
– Priveşte-mă cu atenţie! Ce vezi atunci când mă priveşti? Ce simţi atunci când mă strângi strâns în mâna ta?
– Mă văd pe mine firavă şi, totuşi, încă liberă. Deşi cu suflet împietrit, cu multă viaţă înăuntru ce aşteaptă să fie descoperită şi trăită.
– Întinde-ţi aripile şi zboară! Exact aşa cum o fac eu!
– Unde să zbor? Unde să mă duc? Eu nu ştiu nimic în afară de aceste ziduri în care m-am închis de zece ani.
– Încrede-te în viaţă că îţi va îndrepta paşii acolo unde este locul tău. Deschide-ţi aripile şi nu te teme. Nu te gândi, abandonează-te în intuiţie, călătoreşte până ajungi în locul în care te întâlneşti cu tine. Iar acolo, când ai ajuns şi te-ai întregit, întoarce-te în palatul tău şi preţuieşte ce ai. Atunci vei fi devenit cu adevărat regină. Până nu te găseşti pe tine, să nu te întorci.
– Şi dacă nu o să mă găsesc niciodată?
– Asta ai să ştii şi ai să simţi doar tu. Nimeni nu o poate face în locul tău.
Şi pasărea şi-a luat zborul către înaltul cerului. Rămasă singură în încăperea întunecată, Amara a simţit pentru prima dată o senzaţie rece care îi străbătea tot corpul. Pentru prima dată în ultimii zece ani, şi-a privit mâinile şi hainele. Aveau ceva în comun. Erau înnegrite de vreme şi foarte aspre.
Când se dusese tinereţea ei?
Şi ea unde fusese în tot acest timp?
Ce se întâmplase cu viaţa din exteriorul ei cât ea stătuse captivă în propriul ei corp?
Îi venea să fugă repede şi să alerge în braţele bărbatului ei care mereu o salvase şi o protejase cu braţele lui puternice. Dar ştia că nu acolo era răspunsul şi că asta nu ar fi făcut decât să îi dea speranţe regelui. Ea trebuia să se salveze pe sine de la tot ce adunase cu bună-ştiinţă în interiorul ei. Atunci s-a apropiat de fereastră şi, fără nicio urmă de teamă, Amara s-a aruncat în gol ţinându-şi braţele întinse. Un sentiment de plutire îi străbătea corpul şi era bine. După zece ani în care îşi simţise corpul greu ca plumbul, acum simţea relaxarea. Deschise ochii şi aripi lungi şi albe îi înfăşurau braţele ca nişte veşminte de înger.
– Ce minune! îşi repeta Amara în timp ce zbura deasupra unei păduri în care viaţa prindea viaţă. Ateriză brusc pe pământul umed la rădăcina unui stejar şi, intuitiv, îl îmbrăţişă strâns. Îşi lipi inima de scoarţa lui şi se simţi în siguranţă. Tălpile goale se adânceau tot mai tare în ţărână, şi din ele părea că îi cresc rădăcini adânci până în mijlocul pământului. Cu fiecare respiraţie, simţea căldura şi iubirea unei Mame Adevărate. Şi toată această însufleţire i se aşeză direct în inimă. Miresmele florilor se împleteau cu razele soarelui şi o învăluiau ca într-un veşmânt luminos şi colorat. Apoi, deodată, se trezi într-un vis în care o femeie bătrână îşi aşeză mâinile pe pântecul său şi îi spuse:
– Amara, acum eşti întreagă şi te-ai regăsit! Întoarce-te la palatul tău şi devino regină pentru regele tău. Iar atunci când primii fulgi de zăpadă
vor atinge ţinuturile pe care le stăpâneşti, tu să ştii că în pântecul tău se naşte o viaţă, fetiţa ta! Pe care să o botezi cu numele Ava ca să slăvească viaţa şi iubirea pe acest pământ.
Femeia deschise ochii şi atunci când privi în jur, era aşezată pe tronul ei. Pe cap îşi purta coroana cu nestemate şi rochia roşie din mătase îi acoperea tot trupul. În dreapta ei, Pugna stătea falnic şi îi sărută mâna. Cât cuprindea cu privirea în jur, era veselie şi peste tot domnea un aer de împăcare şi de iubire. Iar în interiorul ei simţi cum două inimi se prind de mână şi bat în acelaşi ritm. Privi pe fereastră şi fulgi mari de zăpadă dansau în văzduh.
Amara era acum mamă. Era regină. Era femeie. Era întreagă.
Asemenea Amarei, vine un moment în viaţa fiecăreia dintre noi în care ştim şi simţim că trebuie să plecăm în călătoria iniţiatică – în călătoria devenirii. Şi ca să te porneşti la drum, viaţa îţi oferă un imbold care, de cele mai multe ori, este îmbrăcat în haine de durere şi de nelinişte ca tu să te opreşti din goana către ceilati şi să priveşti şi către tine. La început, apar frământările şi ai vrea cu orice preţ să găseşti o soluţie pe care să o aplici imediat şi să-ţi ia cu mâna toate câte nu merg bine. Nu se întâmplă însă aşa! De ce? Pentru că dacă s-ar aplica imediat, tu ai fi tot aceeaşi, te-ai afla la acelaşi nivel de dezvoltare şi nu te-ai provoca să creşti şi să ajungi la nivelul următor al evoluţiei tale.
Femeia devine mai înţeleaptă cu vârsta, spune o vorbă din popor. Şi mare adevăr stă ascuns în aceste cuvinte. Cu cât mai multe provocări depăşite, cu atât mai multe lecţii învăţate şi mai multă înţelepciune adunată. Care devine ca un balsam pentru propriul tău suflet. Fiecare femeie îşi scrie o poveste şi şi-o repetă de suficiente dăţi, încât începe să se creadă. Şi povestea inventată îi devine eroinei adevăr absolut.
Ce poveste ţi-ai scris singură?
Ce poveste ţi-ai inventat?
Eşti personaj pozitiv sau personaj negativ în propria ta poveste?
Ce îţi repeţi singură cel mai des?
Ce poveste îţi spui singură în momentele în care ai nevoie de ajutor?
Alege să îţi priveşti povestea vieţii în faţă şi să păstrezi doar ce este benefic pentru tine. Ce simţi că este al tău şi că reprezintă adevărul tău suprem. Nu îţi rămâne nimic al tău dacă dai la o parte toate elementele? Perfect! Tocmai te-ai eliberat de o mare povară şi ai spaţiu suficient încât să-ţi scrii tu singură o poveste potrivită. Şi acum este cel mai bun moment să o faci!
Povestea unei femei pe nume Amara se regaseste in cartea Povestea unei femei care a invatat sa se iubeasca pe care o gasesti disponibila chiar aici:
https://bookzone.ro/produs/povestea-unei-femei-care-a-invatat-sa-se-iubeasca/
Te imbratisez,
Prietena ta,
Monica.